Iarăşi am rămas singur în hala asta căreia îi spun cu indulgenţă “birou”. Într-adevăr, am o bucată de placaj cu patru picioare, pe care o împărţeam până deunăzi cu Mircea (până într-o zi, când a dispărut misterios, unii spun că l-au dat afară, el e evaziv şi vorbeşte de o mărire pe care firma nu a vrut să i-o ofere – veşnica poveste a angajatului român care vine la muncă pentru că nu are nimic mai deştept de făcut acasă şi e prins cu mâţa-n sac), dar asta nu înseamnă că aş avea un birou. Orice ţăran care trece lângă mine poate să-mi vadă monitorul şi conţinutul său. Ceea ce, trebuie să recunosc, este extrem de neplăcut atunci când încerci toată ziua să nu faci absolut nimic.

Astăzi, de exemplu, m-am delectat cu niste Webby Awards şi am învăţat că poţi fi super creativ într-un banal banner (vezi bannerul câştigător, la Fedex, creat de nişte brazilieni cool).

Un alt highlight al zilei de azi a fost un mai vechi interviu luat lui Fusu (cel din spatele Neogen) de către fascinantul şi un pic dusul de acasă Comanescu… Ar fi mai multe lucruri de comentat.

1. Cum de reuşeşte Comanescu să-i convingă pe toţi şmecherii din România să se lase prinşi în mrejele YMterviurilor sale? Nu mă refer la acceptul lor, pe acesta îl pot pricepe, Iulian fiind unul dintre cei câţiva jurnalişti mari din România care nu s-au mânjit aproape deloc minţind cititorii. Ma refer însă la răspunsurile intervievaţilor, total neaşteptate. Citind oricare dintre YMterviuri, îţi dai seama cât de tare este netul şi cât de puternic poate fi efectul lipsei de contact fizic între cei doi participanţi la actul intervievării – intervievatorul şi intervievatul (duuuuuh!). Atunci când vorbeşti cu Iulian în realitate, ai impresia că nu te asculta, faţa sa posacă rareori dând la iveală un râs sincer (am pus asta dintotdeauna pe seama timidităţii), lucruri care nu te îndeamnă prea tare să-ţi dai drumul. Pe mess, însă, cu totul altă mâncare de peşte. Dovada – aceste interviuri absolut senzaţionale, care, periate şi publicate într-o carte ar da cea mai completa imagine a mentalităţilor româneşti douămiiste.

2. Fusu ăsta e incredibil de deştept, incredibil de pragmatic sau incredibil de prost?

a. Prost nu are cum să fie, iar dacă e, vreau şi eu să nu mai fiu confuzat şi să devin prost ca Fusu. Să nasc expresia “Prost să fii, Fusu că eşti”. Să dorm liniştit, un somn sănătos, de om ignorant, fără să visez hectarele de servere menţinute la temperaturi de frigider, fără să mă învârt în pat ca-n sicriu, îngropat de viu, pentru că nu-mi vine să cred cât de mare este factura de curent. Aş vrea să fiu prost şi bogat ca Fusu.

b. Incredibil de pragmatic? Aşa am auzit şi din alte surse, destul de apropiate lui – “Nu e mare lucru de el, dar a ştiut să se mişte şi, fiind moldovean sărac, a ajuns departe prin ambiţie şi muncă”. Mda, şi moldovean sărac şi harnic mi-ar plăcea să fiu. Să moară vorbele grele gen “Băi, da’ moldovean mai eşti” şi să mai rămână doar “Băi, ce Fusu mic eşti tu!”.

c. Incredibil de deştept? Cred că dacă scoatem deştept din întrebare, avem răspunsul final. Fusu, cred eu, a fost suficient de prost încât să creadă în ceea ce face, suficient de moldovean încât să gândească bilingv, suficient de sărac încât să reţină de unde a plecat, suficient de pragmatic încât să fure atunci când e cazul, fără să-l roadă conştiinţa şi suficient de deştept încât să nu renunţe.

3. Din cauza interviului cu Fusu, am început să mă gândesc mult la fenomenul blogărelii. Şi din una-n alta, am ajuns la cel mai citit blog (absolut) personal (adică nepromovat de un mare trust sau nume mass media) conform Trafic.ro. Şi atunci am înţeles, în sfârşit, care e toată şmecheria. La oameni nu le place alţii care e mult mai deştepţi ca ei, dar nu din cauza lui “să moară capra vecinului”, neah!, ci pentru că ei nu îi înţelege pe cei mult mai dăştepţi ca ei, că e mult mai diferiţi ca ei. Ok, am îngroşat prea tare tuşa aici, autorul siteului despre care vorbeam aici nu este deloc prost. Este doar extraordinar de mediocru. Dar această mediocritate este fix ceea ce îl scoate din masa anonimă. Suficient de superficial pentru a lua viaţa şi webul aşa cum este el, cu bune şi cu rele, toate la un loc, dar în acelaşi timp, suficient de deştept pentru a nu deranja prin prostie (pentru a înţelege etalonul meu de prostie românească, vezi siteul AdyAlbinuta, e superb)… Combinaţia ideală.

Şi ştiţi care e culmea? Că în final – poate că aceasta este cea mai importantă utilitate a netului – să distreze şi atât. Nu să comunice, ci să distreze. Şi televizorul ar fi putut deveni cel mai important instrument educativ al umanităţii, şi poate că chiar a devenit. Şi totuşi, în conştiinţa celei mai mari părţi a umanităţii acesta este asociat cu distracţia.

Web 2.0 românesc? Siteul lui Fulgerică este cea mai bună definiţie a sa.