Comparativ cu toţi cinicii, scepticii şi profitorii de profesie pe care îi vedem zilnic bătându-se cu pumnul în piept, declamându-şi idealismul, spre stupoarea celor din jur care au avut ocazia să-i cunoască bine (Mălaimare mi se pare un exemplu perfect, ca să nu vorbesc de arhicunoscutul Năstase), există o specie de oameni mai greu de detectat, şi cu atât mai preţioşi, care în spatele unui cinism blajin îşi macină visele idealiste în abur de alcool şi fum de ţigară.

Comanescu este unul dintre aceştia. Sincer, omul m-a marcat profund. A fost primul bucureştean cu care am lucrat şi care mi-a plăcut cu adevărat din prima şi care, în anii care s-au scurs de atunci, nu a încetat să mă încânte prin parcursul său în viaţă.

La prima vedere, un mare inadaptat social, la a doua vedere, un şi mai mare inadaptat din toate punctele de vedere, Iulian mi-a devenit un fel de idol şi model deoarece a reuşit în timp să-şi păstreze linia dreaptă în carieră, ţinând cu dinţii de o presă românească tot mai tabloidizată, neputincioasă şi pervertită. Şi-a păstrat, pe cât posibil, obiectivitatea, a evitat, în limitele decenţei, jocurile politice şi, încet, dar sigur, a devenit unul dintre cei mai verticali specialişti în comunicare, unul dintre cei mai de încredere consultanţi media şi cu siguranţă cel mai comunicativ blogger din domeniu.

Motivul pentru care scriu despre Comanescu este pentru că linkul meu preferat de astăzi este blogul său (şi, dacă chiar vă interesează domeniul, siteul firmei sale de consultanţă, care, cum altfel se putea numi decât Comanescu SRL, asta după o tentativă egotistă nereuşită de a-i spune, dacă ţin bine minte, io SRL).

Acuma, o avea Comanescu şi defecte, nu zic, dar chiar dacă o fi aşa, acestea nu au nicio legătură cu blogul său – o excelentă sursă de ştiri veridice, fierbinţi, dar expuse rece, obiectiv, folosind cu măiestrie şi cu desăvârşită candoare nou-apărutul stil specific blogurilor jurnalistice (ştiri upgradabile, comentarii care se combină cu materialul, ymterviurile etc.).