Când privesc cu atenţie în jur (asta se întâmplă cel puţin o dată pe săptămână), îmi dau seama că marea majoritate a cunoscuţilor sunt sau au fost sau sunt pe cale de a deveni foarte nefericiţi. Nu-i pun la socoteală pe cei care au motive pentru asta – boală fizică sau psihică gravă/cronică, pierderea cuiva drag, probleme cu legea etc. În afară de bunica, nici măcar nu cred că socializez cu asemenea persoane.

Vorbesc de colegii mei nemulţumiţi profund de hala în care respirăm acelaşi aer şi care în adâncul sufletului se simt simpli roboţi.

Despre părinţii şi rudele mele, care, în cea mai mare parte, se consideră simple unelte fără control în mâinile Universului, căruia îi scornesc diverse nume, cum ar fi “Dumnezeu” sau “soartă”.

De prieteni, care nu-şi găsesc rolul în societate şi care la vârsta când ar trebui, în mod natural, să-şi crească cel de-al treilea copil, irosesc nopţi,  terifiaţi de viitor, în compania alcoolului şi a substanţelor de toate felurile.

Una dintre cele mai curioase nefericiri din câte întâlnesc este cea cauzată de singurătate. Iar cea mai depresivă singurătate este cea în doi. Am trecut prin ea. M-am făcut mare, am divorţat şi îmi continui drumul în viaţă. Nu cred că voi mai avea vreodată relaţii nefericite.

Nu cred în reţete universale pentru fericire. Dar cred că un set de instrucţiuni pentru supravieţuire este esenţial în această lume tot mai ruptă de valorile tradiţionale. Lucru valabil într-o măsură mai mare chiar decât în Europa Occidentală, unde golul lăsat de ateism şi agnosticism măcar a fost umplut de un anumit simţ al solidarităţii locale, profesionale etc.

Fiind minoritar etnic, mi-am dat seama de importanţa solidarităţii de orice fel atunci când, după îndelungi trieri, singurul om care de-a lungul timpului mi-a rămas şi căruia i-am rămas loial, indiferent de context, este un conaţional.

Şi totuşi, pentru a fi fericit, nu este suficient să nu fii singur. Comunitatea îţi poate da o direcţie în viaţă, dar sentimentul lipsei de control rămâne la fel de viu atunci când valorile şi sensul nu sunt în controlul tău direct. Iar comunitatea îţi dă în egală măsură în care îţi ia.

Spun lucruri banale, ştiu. Dar dacă sunt atât de banale, de ce există atât de mulţi oameni care, deşi se consideră nemulţumiţi, nefericiţi, dezamăgiţi, trădaţi, nu se gândesc la rădăcina problemei lor? De ce marea lor majoritate preferă fericirea pe care ţi-o dă lamentarea şi poziţia de victimă a unui călău (patron, soţ sau soţie, prieten etc.)?

Am fumat 14 ani. După vreo 10 încercări nereuşite de a mă lăsa (îmi doream din toată inima să mă las, dar de fiecare dată după doar câteva ore sau zile aprindeam din nou) mi-am dat seama că nefericirea este strâns legată de dependenţă. Fumătorul este dependent de substanţele din tutun la fel cum este dependent de substanţele din heroină un dependent de heroină. “Nu este acelaşi lucru!” este de fiecare dată reacţia celor care aud aceste cuvinte. Şi, într-adevăr, nu este acelaşi lucru. Dependenţa, însă, este de acelaşi fel.

Atunci în care am înţeles asta, brusc am avut o putere mult mai mare asupra obiceiurilor mele proaste. Nu neg, este de fiecare dată un proces foarte dureros să te descotoroseşti de felul tău de a fi. Ajungi să consideri că, oricât de mult rău ţi-ar provoca dependenţa, are un rol clar în viaţa ta. Ţigara te calmează. Soţul îţi dă un statut în societate şi nu este chiar tot timpul violent. Relaţia cu fostul iubit care te-a părăsit ca pe o cârpă veche era perfectă. Ceauşescu era un vizionar neînţeles. Şi tot aşa.

Cu cât petreci mai mult timp în compania unei dependenţe dăunătoare, cu atât îţi va fi mai greu să renunţi la ea. Sunt convins că asta se întâmplă pentru că este aproape imposibil pentru natura umană să accepte stresul provocat de descoperirea faptului că eşti extraordinar de prost. Şi atunci devii habotnic, naţionalist extremist, mort de la un OD…

M-a ajutat enorm budismul. Acesta reuşeşte să găsească un sens fără să apeleze la supranatural şi dogmă. Pentru o credinţă străveche, mi se pare uimitor. Nu am devenit budist, pentru că însuşi Buddha nu mi se pare că a crezut prea mult în mântuirea prin gloată. Repet, sunt convins că nu este suficient să fii înconjurat de oameni pentru a fi fericit.

În căutarea răspunsurilor, în contextul descris foarte pe scurt mai sus, am ajuns la NLP.

Pe mâine, că am treabă