E ca şi cu credinţa într-o fiinţă supranaturală: vă rog, dacă voi credeţi în poezie, continuaţi-vă povestea de dragoste! Nu vă lăsaţi influenţaţi de mine. Dar iată că şi eu exist. Şi nu sunt prost. Şi nu sunt lipsit de talent. Şi iată că nu mai cred în poezia scrisă pentru alţii.

Eu am reuşit să mă descotorosesc de ea. Nu a fost uşor, am trecut print-un sevraj înspăimântător (şi acum mai am pusee găunoase, pe care nu le promovez şi nici nu le voi promova în viitorul apropia), dar în final, m-am lecuit.

Ce m-a apucat? Păi citind deliciosul ymterviu al lui Iulian cu Brumaru, am verificat câţiva dintre autorii tineri preferaţi ai maestrului:

Iulian Comanescu: Ia spuneţi, domnule Brumaru, ce poeţi sunt. În afară de dvs., care pun pariu că mai scrieţi.

Emil Brumaru: Sociu, Komartin, Ianush, Ruxandra Novac”

M-a cam îngrozit ce-am găsit. Poate că nu m-aş fi scandalizat atât de mult dacă nu dădeam peste această mostră de egotism abject în stare pură.

În rest, ce să spun? Niscaiva piele de găină la o altă mostră, de data aceasta de limbaj de lemn pe cale de dispariţie (sper din toată inima).

Şi nu în ultimul rând, scărpinat în creştetul capului la aceste poezii atât de personale încât mă întreb cui folosesc…

Sunt convins că poezia poate salva omenirea de la dispariţia sa spirituală. Dar întrebarea este – când va reveni poezia în viaţa noastră? Ceea ce se întâmplă acum îmi seamănă teribil cu parabola disciplinelor pe cale de dispariţie din “Jocul cu mărgele de sticlă”.