În drum spre serviciu m-am oprit la farmacia de pe bdul Unirii, să-mi iau niscaiva Coldrex. Eram mult mai întârziat decât de obicei, aşa că, la intrare, am rezistat impulsului de a-l ajuta pe bătrânul care încerca din răsputeri să urce o scară, singura, de altfel, ce ducea până la uşa farmaciei.

Am regretat decizia luată în momentul în care doamna din spatele ghişeului s-a aolioit speriată. “Cred că a căzut, îl ajutaţi dumneavoastră, vă rog?”. Am luat-o la fugă afară şi l-am ridicat pe om, speriat un pic că o să-mi murdărească hainele. În timp ce se punea pe picioare, m-am uitat la el mai atent şi mi-am dat seama cât sunt de meschin. La peste 80 de ani, domnul era cu cel puţin 10 cm mai înalt decât mine (deci avea peste 1,90 m), trei medalii de război la paltonul negru plin de noroi, aparat auditiv la urechea stângă  şi o voce gravă, calmă, cu care ne spunea “Of, e a treia oară că alunec pe scara aia. E prea înaltă!”. O priveşte apoi pe tânăra din farmacie, care între timp venise şi ea să ne ajute, zâmbeşte şi spune “Dar nu-i nimic”.

Data viitoare când o să mai am impulsuri de “random kindness”, promit să nu mă mai gândesc la cele câteva secunde pierdute.

Deci, întrebarea de azi:

Ar fi trebuit să fac scandal şi să le conving pe farmaciste să găsească o soluţie pentru acea scară periculoasă sau nu era treaba mea?