Înainte să văd “Elephant”, masacrul de la Columbine reuşise deja să îmi capteze atenţia şi să mă pună serios pe gânduri de două ori, sigur. Prima dată, cu ocazia unui documentar tv, când informaţiile pur factuale, prezentate în formatul clasic de edutainment/infotainment specific Discovery, am fost pus în temă. Ţin minte că m-am uitat cu gura căscată de la un capăt la altul şi că de cel puţin două ori mi s-a făcut pielea găină.
Mai ţin minte, apoi, “Bowling for Columbine”, filmul lui Moore ajutându-mă să pricep o parte din cauzele unei asemenea tragedii, de neînchipuit pentru mine până în ziua de azi.
Îmi imaginam, cumva, că filmul lui Van Sant va pune totul într-o perspectivă pur umană şi profund artistică.
Am fost prost – dar nu e total vina mea. Am încercat să mă uit la film fără să citesc nicio recenzie în prealabil, ştiind însă că filmul este despre un masacru la un liceu, cu trimitere clară la Columbine. O informaţie infirmată, însă, de disclaimerul de la sfârşitul filmului, ştiţi, cel cu coincidenţele.
Am privit absolut hipnotizat cadrele luuuuuungi, cu adolescenţi în mişcare, urmăriţi fără nicio tăietură croindu-şi drumul printr-o zi obişnuită de şcoală, fără ca vreunul dintre ei să reuşească să întrevadă catastrofa care e pe punctul să-i lovească. Am apreciat cele câteva mesaje ascunse, adresate special mie. Mi-a plăcut faptul că filmul nu judecă, doar arată.
Şi totuşi, “Elephant” m-a lăsat rece din celelalte puncte de vedere. Nu m-a impresionat, nu m-a marcat, nu m-a făcut să-l iubesc sau să-l urăsc. Pur şi simplu m-am bucurat să-l privesc. Un film foarte frumos şi perfect ratat.
Îmi spune Roxana că la timpul său era foarte pe trend. Trendul, pare-mi-se, s-a cam dus.