Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu la şedinţe de lucru mor de plictiseală. Rareori mi se întâmplă să ies din sala de şedinţă bine dispus. Şedinţa de lucru întotdeauna se termină cu şi mai mult lucru, că doar de aia îi spune “de lucru”. Toate, în numele progresului.
Astăzi, nu cred că sunt făcut pentru progres.
Şi nu pentru că “nu” este astăzi cuvântul meu de ordine, şi nici pentru că sunt angajat, şi vorba unui amic, am timp să mă să plâng, ci pentru că (patroni, luaţi aminte): aşa sunt de fiecare dată când muncesc două weekenduri la rând, ştiind că urmează şi un al treilea, consecutiv.
Devin retrograd.
Intrebarea zilei pentru mine este: oare când (dacă) o să fiu patron vreodată, şi eu o să am pretenţia ca oamenii să mimeze entuziasmul meu de a munci peste program?