Michael Moore are ceva incredibil de antipatic în el, dar în acelaşi timp, m-am uitat la absolut toate filmele lui fără să mă plictisesc o secundă, ceea ce nu aş putea spune despre prea mulţi regizori. Aseară m-am delectat cu “Roger&Me”, după părerea mea, cel mai instructiv film făcut vreodată despre America modernă şi despre impactul pe care politica corporatistă o are asupra cetăţenilor din clasa muncitoare.
Am simţit aproape o undă de bucurie la începutul filmului – când cetăţenii oraşului Flint mărşăluiau în coloane disciplinate şi cântau în cinstea iubitului conducător, General Motors, cea mai mare fabrică din zonă. Mi-am dat seama că în loc să închine ode conducătorului iubit, aşa cum făceam noi în aceeaşi perioadă, muncitorii americani creau spectacole măreţe iubitului patron.
Pe parcursul documentarului am râs, m-am enervat pe prostia omenească, am privit fascinat oameni derutaţi de ceea ce li se întâmplă şi m-am gândit mult asupra rolului pozitiv pe care statul şi marile corporaţii sunt (sau nu sunt) obligate să-l joace în viaţa cetăţenilor.
Cea mai importantă descoperire, însă, a fost că atunci când râdeam răutăcios la propaganda comunistă legată de muncitorii exploataţi din SUA, respingeam din start ideea că ar putea să existe şi un sâmbure de adevăr în ceea ce mi se turna în urechi.
Vă recomand din toată inima acest film, chiar dacă, probabil, şi vouă Moore vi se pare antipatic, ca în trailerul de mai jos, unde iubirea sa de sine, jalnic mascată de o poantă proastă, atinge cote alarmante. Filmul este genial, însă.