La un moment dat, am luat decizia fermă să refuz orice ofertă de a lucra în presă (şi mi s-au tot făcut oferte, ca să fie mai clar). Motivul: în proporţie de 80%, oamenii din presa românească mi se păreau a fi o adunătură pe cât de agresivă, pe atât de eterogenă, dar de fiecare dată incultă şi lipsită de bun simţ. Mi-am amintit de curând de momentul exact în care m-am lăsat de presă, definitiv (cel puţin la nivel de decizie). Pe atunci, am scris şi un articol pe această temă, un reportaj al reportajului pe care îl aveam ca temă pentru acasă de la revista Popcorn. În acel articol descriam practic tot ce mă enerva la viaţa de ziarist, printre aceste lucruri numărându-se şi colegii. Cel mai enervant, tipul ăsta de papiţoi de cartier cu pretenţii de jurnalist:

Imi sterg transpiratia si observ un ziarist si mai transpirat care urla de dupa gard ca are acreditare si ca nu poate intra, ca are interviu si ca “ati innebunit cu totii, dati-mi drumul”! Iata, un frate de-al meu, gandesc eu, asa ca ii explic cum am reusit eu sa intru. Se rasteste la mine ca nu se poate pe acolo, “frate!”. Ii inteleg enervarea, dar nu inteleg de ce e suparat pe mine, asa ca il las in plata Domnului. Mi se face mila de el totusi si ii spun ca mai e o cale de acces pe unde tocmai vad niste ziaristi intrand. Se uita la mine cu ura si dispare din raza mea vizuala.

Mi-am reamintit de acest reportaj când i-am revăzut faţa personajului de mai sus. Este prezentatorul din dreapta, cel negricios şi plin de sine. M-am convins din nou că decizia mea de a mă dedica total publicităţii a fost cea mai corectă decizie.

Atâta lipsă de profesionalism nu am mai văzut de foarte mult timp, asta în condiţiile în care mă consider un colecţionar de gafe jurnalistice.

Ca să înţelegeţi corect care e treaba cu toată faza de mai sus (deşi înregistrarea vorbeşte de la sine), iată şi explicaţia scrisă, cu epilog: http://www.kissnews.ro/2008/09/12/mihaela-radulescu-umilita-de-colegii-din-antena/