Sârb fiind, am moştenit genetic (cred eu) sau cultural-istoric (îmi explică un prieten), nu sunt sigur, un naţionalism idealist destul de stupid atunci când îl exprim în cuvinte. Nu, nu naţionalism sârb, pentru că asta ar însemna să mă contrazic prea tare (cum aş răspunde la întrebarea “şi ce p**** mă-tii cauţi în România, atunci?”), ci unul pur românesc. Îl detest pe Vadim şi pe toţi extremiştii, aşa că naţionalismul meu se bazează pur şi simplu pe acceptarea ţării în care trăieşti în acelaşi fel în care îţi accepţi familia. Ca să exemplific… Dacă ai pic de mândrie, nu îţi urăşti şi nu-ţi vorbeşti de rău familia, deci cum poţi să spui de ţara ta că ar fi de căcat? Nu îţi furi familia, deci de furi de la stat sau de la concetăţeni? Nu ţi-ai părăsi familia pentru alta, deci de ce să pleci în altă ţară?

Gândesc aşa de ani de zile. Singurul meu strămoş român era bunicul Petru, un ardelean get-beget care într-o familie şi într-un sat de sârbi convinşi toată viaţa a vorbit în română, chiar şi cu soţia lui, bunica Elena, care îi răspundea în sârbă. Cele mai hilare erau certurile între ei, în care înjurăturile, blestemele şi ameninţarile zburau prin curte ameţitor de bilingv, culminând cu un final care de obicei era marcat de trecerea unuia dintre cei doi la limba celuilalt, aruncând artileria grea astfel încât aceasta să fie resimţită din plin. Vreau doar să spun că acel bunic ardelean nu a făcut decât să-mi întărească naţionalismul înnăscut, care timp de ani de zile m-a păzit de orice gânduri defetiste.

În ultimul timp, însă, mi-este atât de lehamite de ce se întâmplă în patria asta a noastră încât mă gândesc serios să plec. Şi iată cum mă alătur acelui lung şir de prieteni, amici şi cunoscuţi de care râdeam în sinea mea de fiecare dată când spuneau, pentru a mia oară în ultimii 5 ani, că vor să plece. Ca şi cu sinuciderea, cei care vorbesc prea mult despre emigrare, în final rareori o fac. Iar cei care brusc pleacă, nici că se mai întorc.

Sper din toată inima să trăiesc într-o zi într-o ţară cu mai puţină ură şi lipsă de comunicare între oameni, în care sistemul te ajută să prosperi prin cooperare şi nu te învrăjbeşte, ca acuma, astfel încât să trăieşti mereu cu frica zilei de mâine. Iar undeva în mine s-a produs acea lehamite de care mi s-a făcut brusc teamă, pentru că de fiecare dată prevestea o ruptură în viaţa mea.

Iar bancul ăsta la care mă prăpădeam de râs acum câţiva ani acum mi se pare tare trist:

O familie de viermi trăieşte de generaţii într-un rahat. 
Micul vierme îl întreabă pe tatăl lui:
- Tati, noi am putea trăi într-un măr?
- Da, fiule, am putea trăi într-un măr.
- Tati, da’ într-o banană?
- Evident că am putea trăi şi într-o banană.
- Atunci, tati, de ce mai stăm în căcatul ăsta?
- Pentru că aici e patria, fiule!